M-am trezit brusc. Era inca una din acele dimineti reci pe Kashyyk, marea planeta-oras. De 6 luni incepusera acele vise ciudate care ma trezeau in toiul noptii in amaraciunea neoanelor de afara.
Acum 300 de ani se terminase cel de-al 3-lea razboi galactic si, dupa ce planeta fusese ravasita de Imperiu, intrase intr-un process de reconstruire si extindere care, inca continua.
Era o planeta cu adevarat interesanta. De sute de ani nu mai exista natura pe Kashyyk. Aerul era mentinut de un complex sistem la baza caruia statea un generator neutronic.
Era o planeta a oportunitatilor. La fiecare colt intalneai tot felul de negustori, comercianti, vanzatori. Aici veneau creaturi din tot universul fiind atrasi de comertul si economia foarte dezvoltata a planetei care se baza pe constructia de componente de roboti.
M-am uitat la ceas. Era putin trecut de 6. M-am ridicat si m-am dus pe terasa, insa mintea mea era inca in pat. Am privit orasul, cu un usor dispret, dar si cu o dragoste ciudata. Era dulce aerul in acea dimineata si ma simteam usor pierdut printe toate sunetele orasului. Era atat de devreme, si totusi pentru orasul care nu doarme niciodata era prea liniste, sau doar invatasem eu sa ignor amalgamul de voci si alte sunete care imi bombardau zilnic mintea.
Imi facusem o cafea pe care o savurasem tot pe terasa, facusem un dus si apoi ma dusesem la liftul ce avea sa ma coboare cele 50 de etaje. Trebuia in acea zi sa trec pe la atelier. Cu 10 ani in urma imi pierdusem mana dreapta care imi fusese inlocuita cu una biotronica. In ultima vreme mi se defectase de cateva ori asa ca decisesem sa ma duc la un bun prieten, un inginer, sa vad daca trebuie inlocuita. Renuntasem la ideea de a o lua cu taxiul stiind ca mi-ar lua prea mult. Asa ca, bucurandu-ma de placutele dimineti de pe Kashyyk am mers pe jos pana la atelier. Dupa nici 20 de minute de mers, ma fulgera o durere cumplita in umarul drept si gat, si lesinasem.
De atunci nu mai tin minte nimic. Acum sunt intr-un spital din partea nordica a cartierului Ex’Angh, nu departe de apartamentul meu. Nu stiu ce s-a intamplat in cele 6 luni in care am fost in coma.
In corp imi tipa o durere surda. Incercam sa ma misc, dar nu puteam. Inainte sa mai pot sa fac ceva, in salonul meu intra o femeie. Vorbea repede, cu foarte putine pauze in care mai tragea o gura de aer. Spunea ca numele ei e Ithis. Imi spusese sa nu incerc sa vorbesc, dar ca e incredibil ca ma trezisem din coma si ca in urmatoarele 4 zile as fi putut sa ies din spital. Avea niste ochi de un verde incredibil, par negru ca noaptea, si miscari dezordonate, dar atragatoare. Pana sa apuc sa ii zic ceva, adormisem.
Apoi m-am trezit in patul meu, in dragul meu apartament. M-am ridicat repede in capul oaselor, si m-am uitat in jur. Nimic nu era diferit, in schimb pe noptiera din stanga, se afla un plic alb, mare cu un simbol ciudat pe el.
In el erau vreo 3 foi, pe care era un scris foarte curat, in Tek’liana, limba pe care o stiam din timpul petrecut pe Phobos, in sistemul Terranian. Acolo era un rezumat a celor intamplate in ultimul an. Se parea ca mana mea biotronica, acum inlocuita, avusese un virus necunoscut care imi atacase cortexul cauzandu-mi acea coma din care se parea ca nu voi mai iesi. De asemenea, se parea ca singurul mod in care au putut sa ma salveze a fost sa imi instaleze un cortex neutronic artificial. Eu eram primul om care supravietuise unei astfel de proceduri.
Urmasera cateva luni normale. Pana si visele imi disparusera. Pana, intr-o noapte cand ma trezisem cu un straniu sentiment de singuratate. Ma dusesem pe terasa. Ploua, si un abur singuratic plutea dedesubt in oras.
Ma intorsesem in pat. Dar cand sa adorm, imi dadusem seama ca auzeam niste soapte slabe, din departare. Si nu doar o voce sau doua. Mii de voci, in toate limbile posibile. Se auzeau din ce in ce mai tare. Mai puternic.
Incepuse sa ma doara in zona cortexului artificial, si atunci am realizat ca urma sa cedeze. M-am ridicat, disperat incercand sa iau o gura de aer. Am iesit pe terasa. Nu puteam sa respir. Am cazut, paralizat, insa ochii imi erau inca deschisi. Usor, vederea mi se innegura. In ultimile clipe am vazut o explozie undeva departe. Mi-am dat seama ca venea de sub oras. Era generatorul neutronic.
Si atunci in ultimile secunde, m-am resemnat, si cu ochii inchisi am zambit, gandindu-ma la orele interminabile care le petrecusem pe terasa asta si mi-am zis “Stiam ca … pana la urma … tot aici avea sa se sfarseasca totul… ”
