Iluzii

Un orizont presarat cu tornade. Un munte nu destul de inalt, dar ighitit de nori negrii. Pasesc inauntru, intr-un vechi teatru, privind in jur pierdut. Oameni se strang in diferite camere si privesc filme gri. Merg, uitandu-ma sec la peretii galbeni. Ajung intr-o sala mare din tavanul careia cobora o scara. Mi-e frica sa ma catar. Inchid ochii si sunt sus. Pe un perete gol, o imagine seaca se tot repeta la nesfarsit. Sunt eu, singur pe un camp, mergand si zambind. Pe fundal se vad niste blocuri triste, goale, niste ruine. Cumva inchid ochii si ma aflu acum in fata liceului. Este iarna si intuneric, insa toti sunt in curte. O lumina calda emana de sub zapada. Sunt, inca o data, singur. Plutesc fulgi, dar nu doar atat. Plutesc suflete, pierdute. Sunt inca o data pe acel camp, insa acum nu singur, ci cu Ea. Imi zambeste si ma saruta. Ma ia de mana si intram in tornada.

Nu stiu cine e...

Soapte...

Sunt om, lucru care nu m-a oprit niciodata. Sunt muritor, dar in acelasi timp pot fi etern.
Era o perioada cand simteam ca pot face orice, daca speram destul, daca imi imaginam. Insa timpul trece si nimeni nu poate face nimic in privinta asta. Sperantele mele, dorintele si nazuintele au disparut cu timpul si am ajuns sa cred ceea ce imi spune lumea.
Suntem crescuti de mici sa ne acceptam drumul, sa nu luptam cu destinul, sa facem fiecare pas ca un intreg, ca un tot unitar creat cu unicul scop de a ne trece pe toti printr-o trista matrita a normalitatii.
Lumea, este un loc pustiu, caci nimeni nu difera decat prin corp, sufletul fiind lasat la mila eternei constiinte si a gandului ca nu putem scapa de noi insine. Toti ajungem sa speram si sa credem aceleasi lucruri.
Visez la un viitor diferit. Un viitor in care oamenii vor fi fiinte individuale, care nu doar exista, ci care traiesc. Visez sa merg la nesfarsit pe lungile strazi din Praga, simtindu-ma singur si totusi inconjurat de suflete. Sa ma opresc la o terasa, sa beau ceva si sa ma uit in departare la nenumaratele turnuri ale multor biserici si castele. Sa las banii sub scrumiera si sa plec mai departe, printre alte cladiri, alte alei si alti oameni. Sa ajung seara la un mic hotel din centru, sa ma intind in pat si sa stau ore in sir ascultand freamatul vietii pe ingustele strazi. Vreau ca vechiul miros al pietrelor, sa-mi invadeze narile si sa ma adoarma.
Vreau sa treaca ani peste mine, si peste voi toti, si sa ma prinda viitorul in batrana mea inchisoare. Cum ar fi? Un mic apartament, aranjat putin simplist, putin batranesc, undeva in New York, undeva in viitor? Pereti mari din sticla, asemenea ochilor unui corb, cercetand o padure de fier si ciment? O biblioteca mica dar bogata, in dreapta unui semineu alb? Un proiector de holograme si poate.... Sau doar o simpla cabana in munti, ascunsa de judecata timpului si a lumii?
Pana la ce varsta ai mai parasi casa? De la ce varsta nu mai ai voie sau chiar nevoie sa te bucuri? Visez la un club, albastru neon, adanc in inima unui zgarie-nori, poate, in Paris? Parca aud, o muzica electro putin sinistra emanand de dupa usile lui, iar geamurile, de un verde fluorescent, parca le vad, vibrand.
Vreau o lume in care, daca imi doresc cu adevarat, sa pot muta munti, si despartii oceane. O lume in care eu sa fiu creatorul. Judecata sa-mi apartina, iar dreptatea la fel. Iar ca mine sa fie milioane. Vreau o lume in care toti sa fim, supremi...dar normali...ciudati, in functie de dorinte...
Ce sunt eu, daca nu suma tuturor dorintelor si faptelor?
Daca imi rapiti puterea de a visa si-mi legati mainile, cum sa mai exist?

Acid Rain

Ma trezesc in fiecare dimineata la 10. Fumez o tigara. Beau o cafea. Fac un dus. Plec la scoala. Azi insa, ceva e diferit. Azi nu mai vreau sa ma repet. Sunt satul de aceleasi "ritualuri" zilnice. Monotonia ma omoara.
As da orice pentru o schimbare. Mi-as dori sa plec, sa dispar din Bucuresti si sa apar in Praga. Sa merg singur la o terasa, sa beau o bere si dupaia sa ma plimb pe vechile strazi privind noii oameni. Sa astept apusul si sa bantui in continuare pe intuneric.
As vrea sa cunosc o fata care sa imi schimbe viata, care sa ma faca sclavul sentimentelor, care sa ma faca sa sufar.
As vrea sa ma stie toata lumea, dar macar un om sa ma respecte cu adevarat.
As vrea sa vina apocalipsa, doar ca sa ies din monotonia care ma mananca dinauntru.
Scriu randurile astea lipsit de sentiment. Sunt sec. M-am obisnuit, cu timpul, sa nu mai cer, sa nu mai astept ceva de la univers.
Vreau doar sa vina un val si sa ma darame...
Vreau sa cunosc si sa uit. Vreau sa iubesc.

Sec

Inca una din zilele alea de cacat. Si nu pentru ca ti se intampla ceva, ci tocmai pentru ca nu ti se intampla nimic. Zile in care ai da orice sa revezi vechi prieteni, inainte sa iti aduci aminte ca acum sunt vechi dusmani, zile in care te-ai duce la un film singur, dar parca e prea aiurea, zile in care te-ai droga doar ca sa visezi ce visai odata.
O superba fata m-a sunat acum o saptamana. Nu mai aveam numarul ei de telefon de ceva timp. Am raspuns nesigur cine e la celalalt capat al liniei. Am auzit vocea ei, si cu rusine am spus "Da, iubito?". Dupa nici treizeci de secunde, convorbirea se sfarsi, si ramasese sa o sun eu sa o scot la o cafea.
Nu am mai sunat-o...
Sunt multe greseli pe care le facem crezand ca sunt deciziile corecte, numai ca se ne contrazica propria constiinta mai tarziu si sa regretam.
Inca una din zilele alea de cacat. Si nu pentru ca ti se intampla ceva, ci tocmai pentru ca nu lasi sa ti se intample ceva frumos.
Zile de cacat. Decizii de cacat. Si greseli, prea multe.

Gateways

The core principle of freedom
Is the only notion to obey
This door will allow evolution of sins
Bringing new way
The rebirth is the year of completion
As we slowly awaken from slumber
Till we see the light that shines in darkness
The light that shines forever more
Forever more

Be the broken or the breaker
Be the giver or the undertaker
Unlock and open the door
Be the healer or the faker
The keys are in your hands
Realize you are your own sole creator
Of your own master plan

Lion or Wolf?

The lion fell in love with the lamb. What a stupid lamb. What a sick, masochistic lion. But only the wolf can see the irony in all this. I don't know why, but i believe he does. He laughed over and over at the lion, telling him he's an idiot. But after a while, the wolf fell in love with the sheep. And so, it was the lion's turn to laugh. Until one day when the wolf ate the lamb. The lion, filled with sorrow, ate, in turn, the sheep. And so they both spent the rest of their life crying.

I know the above story has no point, no meaning, no purpose. I myself don't understand it, so it's obvious you don't aswel.

I am the wolf. Who is the lion? Who is the lamb? But more important, who is my sheep?

Ruin

I find myself lost between the lines of this too poetic humanity. Life. Nothing more than an unimaginative story written by a bad writer. The kind who drinks too much. Why should we write? I wish not to fill the library of the human race, but erase all which is written, make it fade in comparison to my book.

I find myself lost in the grey ruins of a once cold city. Neither man nor animal existed as to upset the perfect balance of this cloud filled limbo. Except me. But I am but a gust of wind, a stray shallow shadow of life passed. I search for a sound as to complete the pseudo-mirror which, I believed, could save me. And yet save me from what? Myself? I carried on, leaving behind nothing to give me away. Eventually I caught something with the corner of my dark eyes.
I saw gates. Golden gates that stood mark as to what seemed to be the last place on Earth. With a slight, almost unnoticed move of my hand, I opened the majestic doors that stood before me. I stepped in, and saw a park. All around was blood red. The grass, the leaves, the flowers, seemed to be witnesses to the work of a cloud of blood. I sat on a bench. It was of a strong caramel, which almost seemed to melt in between the gold metallic elements that held up the wood.
Around no sound broke the beautiful vase which was the deep silence that intertwined with red flowing in everything. And so I dared not break the pot which was the origin of my unease. Suddenly I heard an old, yet warm voice next to me. I turned slowly, as not to ruin the surprise, my mysterious guess had set upon me. There stood an old man, with beautiful long, white hair, and soft, young traits. He smiled upon me as upon his child, and I felt, for the first time, not a shadow, but something more. He told me I should not be there. “It is your house, child, but not now. When you shall return, you will sit beside me and I will show you the seas of red, the rains of red upon this red land. I will always be there, hidden in the red.”