Prima lacrima se zdrobeste de betonul rece. Nu este a mea. Nu deocamdata. Este una din multele lacrimi care apartine cerurilor. Formeaza un mic, neinsemnat, punct negru, care urmeaza sa fie insotit de alte milioane de puncte, pana formeaza o imagine completa. Imaginea unui, foarte gri, oras.
Sunt undeva. Nu stiu unde sunt. Nici nu imi pasa. Pentru mine conteaza doar unde este...sufletul meu. Stiu acest lucru. Este intr-un bloc parasit, deasupra agitatiei si ignorantei de dedesubt. Este sus. Foarte sus. La etajul 8 si 1/2. Este cel mai aproape de visul lui. Insa deocamdata nu va ramane decat un vis.
Ploua. Cerul cenusiu canta in asteptarea intunericului ce va cuprinde totul. Canta un cantec amar care foarte putini il aud. Si multi din acei putini, il ignora pur si simplu.
El sta pe marginea blocului. Sta cu bratele deschise. Imbratiseaza fiecare lacrima.
Sta asa ore intregi. Nu ii trebuie altceva. Nu imi trebuie altceva.
Nu stie cum sa defineasca ceea ce simte. Chiar nu intelege. Dar ii place.
Dupa un timp, ploaia se opreste.
Mai cade o ultima lacrima.
Insa aceasta nu este a cerurilor.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu