Soapte...

Sunt om, lucru care nu m-a oprit niciodata. Sunt muritor, dar in acelasi timp pot fi etern.
Era o perioada cand simteam ca pot face orice, daca speram destul, daca imi imaginam. Insa timpul trece si nimeni nu poate face nimic in privinta asta. Sperantele mele, dorintele si nazuintele au disparut cu timpul si am ajuns sa cred ceea ce imi spune lumea.
Suntem crescuti de mici sa ne acceptam drumul, sa nu luptam cu destinul, sa facem fiecare pas ca un intreg, ca un tot unitar creat cu unicul scop de a ne trece pe toti printr-o trista matrita a normalitatii.
Lumea, este un loc pustiu, caci nimeni nu difera decat prin corp, sufletul fiind lasat la mila eternei constiinte si a gandului ca nu putem scapa de noi insine. Toti ajungem sa speram si sa credem aceleasi lucruri.
Visez la un viitor diferit. Un viitor in care oamenii vor fi fiinte individuale, care nu doar exista, ci care traiesc. Visez sa merg la nesfarsit pe lungile strazi din Praga, simtindu-ma singur si totusi inconjurat de suflete. Sa ma opresc la o terasa, sa beau ceva si sa ma uit in departare la nenumaratele turnuri ale multor biserici si castele. Sa las banii sub scrumiera si sa plec mai departe, printre alte cladiri, alte alei si alti oameni. Sa ajung seara la un mic hotel din centru, sa ma intind in pat si sa stau ore in sir ascultand freamatul vietii pe ingustele strazi. Vreau ca vechiul miros al pietrelor, sa-mi invadeze narile si sa ma adoarma.
Vreau sa treaca ani peste mine, si peste voi toti, si sa ma prinda viitorul in batrana mea inchisoare. Cum ar fi? Un mic apartament, aranjat putin simplist, putin batranesc, undeva in New York, undeva in viitor? Pereti mari din sticla, asemenea ochilor unui corb, cercetand o padure de fier si ciment? O biblioteca mica dar bogata, in dreapta unui semineu alb? Un proiector de holograme si poate.... Sau doar o simpla cabana in munti, ascunsa de judecata timpului si a lumii?
Pana la ce varsta ai mai parasi casa? De la ce varsta nu mai ai voie sau chiar nevoie sa te bucuri? Visez la un club, albastru neon, adanc in inima unui zgarie-nori, poate, in Paris? Parca aud, o muzica electro putin sinistra emanand de dupa usile lui, iar geamurile, de un verde fluorescent, parca le vad, vibrand.
Vreau o lume in care, daca imi doresc cu adevarat, sa pot muta munti, si despartii oceane. O lume in care eu sa fiu creatorul. Judecata sa-mi apartina, iar dreptatea la fel. Iar ca mine sa fie milioane. Vreau o lume in care toti sa fim, supremi...dar normali...ciudati, in functie de dorinte...
Ce sunt eu, daca nu suma tuturor dorintelor si faptelor?
Daca imi rapiti puterea de a visa si-mi legati mainile, cum sa mai exist?