Deus Ex

Iluzii

2011-06-06T23:57:00.000-07:00

Un orizont presarat cu tornade. Un munte nu destul de inalt, dar ighitit de nori negrii. Pasesc inauntru, intr-un vechi teatru, privind in jur pierdut. Oameni se strang in diferite camere si privesc filme gri. Merg, uitandu-ma sec la peretii galbeni. Ajung intr-o sala mare din tavanul careia cobora o scara. Mi-e frica sa ma catar. Inchid ochii si sunt sus. Pe un perete gol, o imagine seaca se tot repeta la nesfarsit. Sunt eu, singur pe un camp, mergand si zambind. Pe fundal se vad niste blocuri triste, goale, niste ruine. Cumva inchid ochii si ma aflu acum in fata liceului. Este iarna si intuneric, insa toti sunt in curte. O lumina calda emana de sub zapada. Sunt, inca o data, singur. Plutesc fulgi, dar nu doar atat. Plutesc suflete, pierdute. Sunt inca o data pe acel camp, insa acum nu singur, ci cu Ea. Imi zambeste si ma saruta. Ma ia de mana si intram in tornada.

Nu stiu cine e...

Soapte...

2011-04-05T09:31:00.000-07:00

Sunt om, lucru care nu m-a oprit niciodata. Sunt muritor, dar in acelasi timp pot fi etern.
Era o perioada cand simteam ca pot face orice, daca speram destul, daca imi imaginam. Insa timpul trece si nimeni nu poate face nimic in privinta asta. Sperantele mele, dorintele si nazuintele au disparut cu timpul si am ajuns sa cred ceea ce imi spune lumea.
Suntem crescuti de mici sa ne acceptam drumul, sa nu luptam cu destinul, sa facem fiecare pas ca un intreg, ca un tot unitar creat cu unicul scop de a ne trece pe toti printr-o trista matrita a normalitatii.
Lumea, este un loc pustiu, caci nimeni nu difera decat prin corp, sufletul fiind lasat la mila eternei constiinte si a gandului ca nu putem scapa de noi insine. Toti ajungem sa speram si sa credem aceleasi lucruri.
Visez la un viitor diferit. Un viitor in care oamenii vor fi fiinte individuale, care nu doar exista, ci care traiesc. Visez sa merg la nesfarsit pe lungile strazi din Praga, simtindu-ma singur si totusi inconjurat de suflete. Sa ma opresc la o terasa, sa beau ceva si sa ma uit in departare la nenumaratele turnuri ale multor biserici si castele. Sa las banii sub scrumiera si sa plec mai departe, printre alte cladiri, alte alei si alti oameni. Sa ajung seara la un mic hotel din centru, sa ma intind in pat si sa stau ore in sir ascultand freamatul vietii pe ingustele strazi. Vreau ca vechiul miros al pietrelor, sa-mi invadeze narile si sa ma adoarma.
Vreau sa treaca ani peste mine, si peste voi toti, si sa ma prinda viitorul in batrana mea inchisoare. Cum ar fi? Un mic apartament, aranjat putin simplist, putin batranesc, undeva in New York, undeva in viitor? Pereti mari din sticla, asemenea ochilor unui corb, cercetand o padure de fier si ciment? O biblioteca mica dar bogata, in dreapta unui semineu alb? Un proiector de holograme si poate.... Sau doar o simpla cabana in munti, ascunsa de judecata timpului si a lumii?
Pana la ce varsta ai mai parasi casa? De la ce varsta nu mai ai voie sau chiar nevoie sa te bucuri? Visez la un club, albastru neon, adanc in inima unui zgarie-nori, poate, in Paris? Parca aud, o muzica electro putin sinistra emanand de dupa usile lui, iar geamurile, de un verde fluorescent, parca le vad, vibrand.
Vreau o lume in care, daca imi doresc cu adevarat, sa pot muta munti, si despartii oceane. O lume in care eu sa fiu creatorul. Judecata sa-mi apartina, iar dreptatea la fel. Iar ca mine sa fie milioane. Vreau o lume in care toti sa fim, supremi...dar normali...ciudati, in functie de dorinte...
Ce sunt eu, daca nu suma tuturor dorintelor si faptelor?
Daca imi rapiti puterea de a visa si-mi legati mainile, cum sa mai exist?

Acid Rain

2011-01-19T01:44:00.001-08:00

Ma trezesc in fiecare dimineata la 10. Fumez o tigara. Beau o cafea. Fac un dus. Plec la scoala. Azi insa, ceva e diferit. Azi nu mai vreau sa ma repet. Sunt satul de aceleasi "ritualuri" zilnice. Monotonia ma omoara.
As da orice pentru o schimbare. Mi-as dori sa plec, sa dispar din Bucuresti si sa apar in Praga. Sa merg singur la o terasa, sa beau o bere si dupaia sa ma plimb pe vechile strazi privind noii oameni. Sa astept apusul si sa bantui in continuare pe intuneric.
As vrea sa cunosc o fata care sa imi schimbe viata, care sa ma faca sclavul sentimentelor, care sa ma faca sa sufar.
As vrea sa ma stie toata lumea, dar macar un om sa ma respecte cu adevarat.
As vrea sa vina apocalipsa, doar ca sa ies din monotonia care ma mananca dinauntru.
Scriu randurile astea lipsit de sentiment. Sunt sec. M-am obisnuit, cu timpul, sa nu mai cer, sa nu mai astept ceva de la univers.
Vreau doar sa vina un val si sa ma darame...
Vreau sa cunosc si sa uit. Vreau sa iubesc.

Sec

2010-12-23T00:50:00.000-08:00

Inca una din zilele alea de cacat. Si nu pentru ca ti se intampla ceva, ci tocmai pentru ca nu ti se intampla nimic. Zile in care ai da orice sa revezi vechi prieteni, inainte sa iti aduci aminte ca acum sunt vechi dusmani, zile in care te-ai duce la un film singur, dar parca e prea aiurea, zile in care te-ai droga doar ca sa visezi ce visai odata.
O superba fata m-a sunat acum o saptamana. Nu mai aveam numarul ei de telefon de ceva timp. Am raspuns nesigur cine e la celalalt capat al liniei. Am auzit vocea ei, si cu rusine am spus "Da, iubito?". Dupa nici treizeci de secunde, convorbirea se sfarsi, si ramasese sa o sun eu sa o scot la o cafea.
Nu am mai sunat-o...
Sunt multe greseli pe care le facem crezand ca sunt deciziile corecte, numai ca se ne contrazica propria constiinta mai tarziu si sa regretam.
Inca una din zilele alea de cacat. Si nu pentru ca ti se intampla ceva, ci tocmai pentru ca nu lasi sa ti se intample ceva frumos.
Zile de cacat. Decizii de cacat. Si greseli, prea multe.

Gateways

2010-09-26T02:20:00.000-07:00

The core principle of freedom
Is the only notion to obey
This door will allow evolution of sins
Bringing new way
The rebirth is the year of completion
As we slowly awaken from slumber
Till we see the light that shines in darkness
The light that shines forever more
Forever more

Be the broken or the breaker
Be the giver or the undertaker
Unlock and open the door
Be the healer or the faker
The keys are in your hands
Realize you are your own sole creator
Of your own master plan

Lion or Wolf?

2010-02-28T08:24:00.000-08:00

The lion fell in love with the lamb. What a stupid lamb. What a sick, masochistic lion. But only the wolf can see the irony in all this. I don't know why, but i believe he does. He laughed over and over at the lion, telling him he's an idiot. But after a while, the wolf fell in love with the sheep. And so, it was the lion's turn to laugh. Until one day when the wolf ate the lamb. The lion, filled with sorrow, ate, in turn, the sheep. And so they both spent the rest of their life crying.

I know the above story has no point, no meaning, no purpose. I myself don't understand it, so it's obvious you don't aswel.

I am the wolf. Who is the lion? Who is the lamb? But more important, who is my sheep?

Ruin

2009-11-27T12:33:00.000-08:00

I find myself lost between the lines of this too poetic humanity. Life. Nothing more than an unimaginative story written by a bad writer. The kind who drinks too much. Why should we write? I wish not to fill the library of the human race, but erase all which is written, make it fade in comparison to my book.

I find myself lost in the grey ruins of a once cold city. Neither man nor animal existed as to upset the perfect balance of this cloud filled limbo. Except me. But I am but a gust of wind, a stray shallow shadow of life passed. I search for a sound as to complete the pseudo-mirror which, I believed, could save me. And yet save me from what? Myself? I carried on, leaving behind nothing to give me away. Eventually I caught something with the corner of my dark eyes.
I saw gates. Golden gates that stood mark as to what seemed to be the last place on Earth. With a slight, almost unnoticed move of my hand, I opened the majestic doors that stood before me. I stepped in, and saw a park. All around was blood red. The grass, the leaves, the flowers, seemed to be witnesses to the work of a cloud of blood. I sat on a bench. It was of a strong caramel, which almost seemed to melt in between the gold metallic elements that held up the wood.
Around no sound broke the beautiful vase which was the deep silence that intertwined with red flowing in everything. And so I dared not break the pot which was the origin of my unease. Suddenly I heard an old, yet warm voice next to me. I turned slowly, as not to ruin the surprise, my mysterious guess had set upon me. There stood an old man, with beautiful long, white hair, and soft, young traits. He smiled upon me as upon his child, and I felt, for the first time, not a shadow, but something more. He told me I should not be there. “It is your house, child, but not now. When you shall return, you will sit beside me and I will show you the seas of red, the rains of red upon this red land. I will always be there, hidden in the red.”

Bleak October

2009-10-04T13:43:00.000-07:00

Inca un moment fara rost. Ma simt pierdut in marea de idei. Defapt sunt pierdut intr-o mare de nimicuri. Nimicuri umane. Sincer, nu simt ca gresesc cu ceva, cu toate ca intr-o lume atat de dezgustatoare ca aceasta, a spune ce gandesti defapt, este semnatura ta la executie. Ma intreb uneori care este defapt rostul meu. Exista ceva dupa moarte? Am vreun scop anume pe lumea asta? Exista vreun plan maret pentru mine si sufletul meu? Incep sa cred ca destinul meu este asemenea Haosului. Acauzal, si total lipsit de o tinta anume. Ma mint mereu in speranta ca poate o sa ma cred intr-un sfarsit, dar mereu realizez ca sunt teribil de prost la mintit.
Sunt gri. Voi sunteti culoarea. Eu sunt nimicul ce va inconjoara. Eu sunt ratiunea si tot ceea ce va opreste din a va simti bine. Imi recunosc vina. Incerc cu disperare sa va fur din fericire, dar mereu dau gres in a o asimila. Nimeni nu vrea sa ma invete, si defapt e lucru sigur ca nu pot sa invat. Defapt de ce sa invat? Oricum mor. Toti murim. Unii putem sa alegem cum. Pe altii nici nu ii intereseaza.
Eu sunt pentru voi ceva scarbos, amorf si cel mai important aspect al meu fata de voi, diferit. Eu pentru voi sunt ca un semnal intrerupt de la radio, din care se intelege doar partea neinteresanta.

I will leave. You won't ask me to stay.

Moartea e Arta

2009-09-29T13:16:00.000-07:00

Incepe sa imi fie teama. O frica stranie ma cuprinde, parca strecorandu-se prin venele mele si ajungand in ochi, unde, cu o iuteala aparte, ma orbeste.
Nu inteleg multe, dar cel mai neinteles lucru pentru mine, sunt eu. Teama aceea, ma instraineaza de ceea ce simt si ma intreaba zilnic daca stiu cine sunt.
Poate ca la un moment dat o sa ma prind ce, sau cine sunt. Dar mai apoi voi ramane cu o intrebare. Ce esti tu?
Cine esti tu, acela care ma critici si care imi impui norme, dogme si ma controlezi fara sa imi dau seama? Cine esti tu care imi spui sa fiu un cliseu? "De ce imi rupi aripile?" Si de ce imi impui fara sa vorbesti, ce sa spun?
Eu sunt voi. El suntem toti. El este intrebarea, regula si rusinea de cine suntem. Vreau sa stau pe cea mai inalta cladire din Bucuresti intr-o zi cu cerul gri, si sa fiu lovit, pedepsit de miile de mici picaturi, care, de fiecare data cand ma ating imi reproseaza tot ce eu incerc sa ascund si tot ce voi incercati sa dezgropati. Sunt ciudat? Sunt. Sunt narcisist? Sunt. Sunteti revoltati de adevar? Suntem. Pentru fiecare moment in care incerc sa ma descopar, imi indepartez intr-un simplu si chirurgical mod, inca o zi din existenta. Pentru fiecare moment in care incercati sa ma descoperiti, imi indepartati brutal un an din viata. Va frapez? Va fascinez? Va scarbesc? Bine. Asta imi doresc. Masca mea de ploaie, praf si sunete infundate de masini nu poate fi penetrata. Nu stiti si nu intelegeti ca nu protestez. Eu doar ma expun si ma vand voua pentru o inutila armura pentru care va implor.
Eu sunt voi pana la ultima cicatricie.
Pana la ultimul tipat.

2007 Way of Thinking

2009-07-13T05:30:00.000-07:00

"Ce simti ?
Nimic !
Ha ha .. esti atat de simplu !
Bey, ma lesi !?"

Ce simplu. Nu? Pana la urma, in adancul nostru, noi suntem niste fiinte destul de simple prin insasi faptul ca suntem inutil de complicati. Suntem o amestecatura de nimic si tot lucru care ne face atat de speciali.
Simplu de speciali. ^_^

Oare ? Nici eu nu sunt sigur de corectitudinea a ceea ce scriu .. dar simplitatea din mintea mea imi spune sa scriu aceste randuri ... simplu de complexe ^_^

Si .. acum ca v-am obosit mintea cea simpla, cu asemenea nimicuri, puteti sa va continuati simpla viata.

Have Fun ! ^_^
Greetings from Bucharest.

Codex Gigas

2009-03-28T03:25:00.000-07:00

It was a cold November day in state of Iowa. One historian, by the name of William Kane had just gotten Codex Gigas, an ancient evil book also known as The Bible of the Devil. The book was said to contain dark knowledge, which a human could not even hope to be able to contain. Yet, the man, consumed by his curiosity, started translating the book and so, he found a ritual, which he used to invoke Belial, a powerful demon of the 99 Legions.
But, as was his nature, Belial tricked him, and got into his mind, made him think he was hunted and started feeding him thoughts of demise, death and apocalypse. The man tried to resist, but he could not, and so his soul fell in ruin like the countless hours of eternity.
For months his mind was trapped inside his own self, where the very meaning of the word “live” lost all importance.
He threw a daily battle, but his struggle was in vain. He could not hope to defeat the Ruler of the 99 Legions. “Try as you might, fable mortal spirit, you shall not brake the chains the hold you here!” said Belial with a jagged smile. “I have faced the Church itself and I came out victorious.”
And then Will realized, that if he could just reach the Codex Gigas with his mind, maybe, just maybe he could find an exorcism to perform on himself, for he was not ready to lose his soul in the crimson hands of Hell.
But before he could even finish his thought, Belial roared with his blood red wings wide open, and so cursing his soul to eternal service along side him in the Great Dark Abyss.

Red Flowers

2009-03-28T03:23:00.000-07:00

There is no the meaning of time in this story. All you must know it that it is in the now and here. Picture yourself in a forest at the end of summer. Picture the red flowing through the ground, through the trees, and in the sky. Now picture yourself far away. Listen to the slight, sweet sound of the ash of a year passed. Feel the water drip inside the blank clouds, the sigh as it connects to the earth in one last attempt to free itself from it unholy fate. Think of the moments in which you last more than time itself, knowing that you are nothing more then an insignificant, minute part of it.
Now hear the blood through your veins, as the beating of your heart synchronizes with the fire in your mind. Slip away in this irrelevant moment, so that you may never return. Smile like you have never smiled before. Love like you have never loved before. Live with all your being for this will be the last thing you will ever feel as your mortal human soul passes atop the snowy peaks high in the Kingdom of the Sky.

Neutronik

2009-01-19T10:52:00.000-08:00

M-am trezit brusc. Era inca una din acele dimineti reci pe Aegis 7, marea planeta-oras. De 6 luni incepusera acele vise ciudate care ma trezeau in toiul noptii in amaraciunea neoanelor de afara.
Acum 300 de ani se terminase cel de-al 3-lea razboi galactic si, dupa ce planeta fusese ravasita de Imperiu, intrase intr-un process de reconstruire si extindere care, inca continua.
Era o planeta cu adevarat interesanta. De sute de ani nu mai exista natura pe Aegis 7. Aerul era mentinut de un complex sistem la baza caruia statea un generator neutronic.
Era o planeta a oportunitatilor. La fiecare colt intalneai tot felul de negustori, comercianti, vanzatori. Aici veneau creaturi din tot universul fiind atrasi de comertul si economia foarte dezvoltata a planetei care se baza pe constructia de componente de roboti.
M-am uitat la ceas. Era putin trecut de 6. M-am ridicat si m-am dus pe terasa, insa mintea mea era inca in pat. Am privit orasul, cu un usor dispret, dar si cu o dragoste ciudata. Era dulce aerul in acea dimineata si ma simteam usor pierdut printe toate sunetele orasului. Era atat de devreme, si totusi pentru orasul care nu doarme niciodata era prea liniste, sau doar invatasem eu sa ignor amalgamul de voci si alte sunete care imi bombardau zilnic mintea.
Imi facusem o cafea pe care o savurasem tot pe terasa, facusem un dus si apoi ma dusesem la liftul ce avea sa ma coboare cele 50 de etaje. Trebuia in acea zi sa trec pe la atelier. Cu 10 ani in urma imi pierdusem mana dreapta care imi fusese inlocuita cu una biotronica. In ultima vreme mi se defectase de cateva ori asa ca decisesem sa ma duc la un bun prieten, un inginer, sa vad daca trebuie inlocuita. Renuntasem la ideea de a o lua cu taxiul stiind ca mi-ar lua prea mult. Asa ca, bucurandu-ma de placutele dimineti de pe Aegis 7 am mers pe jos pana la atelier. Dupa nici 20 de minute de mers, ma fulgera o durere cumplita in umarul drept si gat, si lesinasem.
De atunci nu mai tin minte nimic. Acum sunt intr-un spital din partea nordica a cartierului Ex’Angh, nu departe de apartamentul meu. Nu stiu ce s-a intamplat in cele 6 luni in care am fost in coma.
In corp imi tipa o durere surda. Incercam sa ma misc, dar nu puteam. Inainte sa mai pot sa fac ceva, in salonul meu intra o femeie. Vorbea repede, cu foarte putine pauze in care mai tragea o gura de aer. Spunea ca numele ei e Ithis. Imi spusese sa nu incerc sa vorbesc, dar ca e incredibil ca ma trezisem din coma si ca in urmatoarele 4 zile as fi putut sa ies din spital. Avea niste ochi de un verde incredibil, par negru ca noaptea, si miscari dezordonate, dar atragatoare. Pana sa apuc sa ii zic ceva, adormisem.
Apoi m-am trezit in patul meu, in dragul meu apartament. M-am ridicat repede in capul oaselor, si m-am uitat in jur. Nimic nu era diferit, in schimb pe noptiera din stanga, se afla un plic alb, mare cu un simbol ciudat pe el.
In el erau vreo 3 foi, pe care era un scris foarte curat, in Tek’liana, limba pe care o stiam din timpul petrecut pe Phobos, in sistemul Terranian. Acolo era un rezumat a celor intamplate in ultimul an. Se parea ca mana mea biotronica, acum inlocuita, avusese un virus necunoscut care imi atacase cortexul cauzandu-mi acea coma din care se parea ca nu voi mai iesi. De asemenea, se parea ca singurul mod in care au putut sa ma salveze a fost sa imi instaleze un cortex neutronic artificial. Eu eram primul om care supravietuise unei astfel de proceduri.
Urmasera cateva luni normale. Pana si visele imi disparusera. Pana, intr-o noapte cand ma trezisem cu un straniu sentiment de singuratate. Ma dusesem pe terasa. Ploua, si un abur singuratic plutea dedesubt in oras.
Ma intorsesem in pat. Dar cand sa adorm, imi dadusem seama ca auzeam niste soapte slabe, din departare. Si nu doar o voce sau doua. Mii de voci, in toate limbile posibile. Se auzeau din ce in ce mai tare. Mai puternic.
Incepuse sa ma doara in zona cortexului artificial, si atunci am realizat ca urma sa cedeze. M-am ridicat, disperat incercand sa iau o gura de aer. Am iesit pe terasa. Nu puteam sa respir. Am cazut, paralizat, insa ochii imi erau inca deschisi. Usor, vederea mi se innegura. In ultimile clipe am vazut o explozie undeva departe. Mi-am dat seama ca venea de sub oras. Era generatorul neutronic.
Si atunci in ultimile secunde, m-am resemnat, si cu ochii inchisi am zambit, gandindu-ma la orele interminabile care le petrecusem pe terasa asta si mi-am zis “Stiam ca … pana la urma … tot aici avea sa se sfarseasca totul… ”

Leapsa?

2008-11-27T10:01:00.000-08:00

Okay. Presupun ca nu am nimic mai bun de facut deci, here i go.
Daca am inteles bine, atunci peste 20 de ani, o sa fiu un tip plictisit, cu propria mea secta de criminali satanisti. As fi vanzator de lapte (by day) si sociopat criminal (by night).
But now really. Ma vad ca un tip cu parul lung,alb, cu o casa undeva in padure, sus pe munte. O casa imensa, cu o sufragerie gigantica, cu 2 din 4 pereti numai din sticla, ca sa pot sa vad toata valea, day and night. No wife, tho'. Neah. Asta ar suge. Nu sunt tocmai cel mai sociabil om, deci sa imi impart viata cu cineva, ar fi nasol. And now to our previous subject... In sufragerie as avea o canapea imensa alba fata in fata cu un semineu gigantic, in stanga si in spate ar fi geamurile, si in dreapta un wide-screen. Genius sound system, and a huge book case, with rare books. Probabil ca as fi patronul unei companii care produce roboti si as face 10000 milioane $ pe an.
And last, but not least, a lot of parties.

Serios nu am avut imaginatie, but it was fun. Bye now.

Cerneala ...

2008-02-04T12:35:00.000-08:00

Mici, triste mesaje ... ascunse cu o intelepciune aparte, printre paginile unei vechi carti. Pagini ce, intr-un sfarsit, vor cadea rupte pe un pamant rece. Insa nu inainte de a fi completate, cu o cerneala plina de durere si regrete... Completate cu povestea vietii mele.

Incet .. se vor umple paginile. Se va ajunge la sfarsitul cartii. Cerneala se va termina...Iar cartea va sta, uitata, intr-un colt de raft, alaturi de alte sute de carti fiecare scrise cu aceeasi amaraciune, regret ... sau dimpotriva, scrise cu o iluminare de care putini se bucura, si mici zambete in colt de pagina...

Usor .. lumina paginilor se va stinge. Randurile vor disparea. Paginile se vor goli, urmand sa fie umplute de o alta cerneala, de o alta poveste, de un alt sfarsit.

O carte nepretuita... ce nu poti sa o citesti decat o data.

Traim ?

2008-02-04T12:25:00.001-08:00

O zi normala de vara. Caldura, plictiseala .. Ma face sa ma gandesc la ce insemnam noi . La ce suntem defapt noi intr-o lume atat de agitata. O lume plina de nimic. O planeta mult prea acupata pentru a-i mai pasa .. O lume.. care deja nu mai traieste .. ci doar exista .. fiind programata intr-un sinistru dans de autodistrugere. Ne petrecem fiecare zi cufundati in problemele noastre, in dezamagirile noastre amare, uitand sa ne bucuram de ceea ce conteaza. Oare chiar ne-am adancit atat de mult in aceasta lume bolnava, incat ne pierdem propriile identitati ? Dar poate ca raspunsurile la aceste intrebari, nu vor aduce decat si mai multa incertitudine.

Micile lucruri care le facem. Care dau bine la altii. Le facem pentru ca vrem, pentru ca ne dorim ? Sau doar pentru a prezenta o imagine falsa .. un ambalaj inutil ...Imagine care si noi ajungem sa o credem .. sa o asimilam .. ajungand doar niste umbre .. niste lucruri fara identitate .. fara un motiv sa traim ...

It seems, common sense is not so common anymore.

Hit me, Rain...

2008-02-04T12:09:00.000-08:00

Prima lacrima se zdrobeste de betonul rece. Nu este a mea. Nu deocamdata. Este una din multele lacrimi care apartine cerurilor. Formeaza un mic, neinsemnat, punct negru, care urmeaza sa fie insotit de alte milioane de puncte, pana formeaza o imagine completa. Imaginea unui, foarte gri, oras.

Sunt undeva. Nu stiu unde sunt. Nici nu imi pasa. Pentru mine conteaza doar unde este...sufletul meu. Stiu acest lucru. Este intr-un bloc parasit, deasupra agitatiei si ignorantei de dedesubt. Este sus. Foarte sus. La etajul 8 si 1/2. Este cel mai aproape de visul lui. Insa deocamdata nu va ramane decat un vis.

Ploua. Cerul cenusiu canta in asteptarea intunericului ce va cuprinde totul. Canta un cantec amar care foarte putini il aud. Si multi din acei putini, il ignora pur si simplu.

El sta pe marginea blocului. Sta cu bratele deschise. Imbratiseaza fiecare lacrima.

Sta asa ore intregi. Nu ii trebuie altceva. Nu imi trebuie altceva.

Nu stie cum sa defineasca ceea ce simte. Chiar nu intelege. Dar ii place.

Dupa un timp, ploaia se opreste.

Mai cade o ultima lacrima.

Insa aceasta nu este a cerurilor.

Totul sub un singur semn ...

2008-02-04T11:56:00.000-08:00

Totul poate incepe de la o simpla intrebare. De altfel marile descoperiri au inceput de la nesiguranta si de la o intrebare. Totusi asta nu inseamna ca toate intrebarile au raspunsuri. Nu, nu au toate, raspunsuri. Insa toate sunt impodobite cu nesiguranta. O nesiguranta seaca, care, pe multi ii distruge. Pe unii chiar ii fascineaza.

Nu si pe mine. Am "gustat" din ambele efecte un timp indelungat, motiv pentru care acum m-am plictisit. M-am saturat si am uitat.

Da, e adevarat. Mintea mea este presarata cu nenumarate dileme. Cu nesfarsite...nesigurante. Dar dupa atata timp in care nici una nu mi-a fost lamurita, am renuntat sa mai incerc.

Intr-un sfarsit, vreau sa cred, in adancul sufletului meu, ca vom primi toate raspunsurile, intr-un fel sau altul. Insa deocamdata sunt de parere, ca este mult mai bine sa ramanem in ignoranta noastra completa. Ignoranta de care toti dam dovada, intr-un fel sau altul. De obicei...altul.
Vreti sa intelegeti ? Fie ca vreti sa intelegeti ceea ce este scris pe aceasta pagina. Fie ca vreti sa intelegeti ce este viata.

Asteptati

Veti vedea...